Le luam în tragic de parcă eternul era făurit din acele clipe și nu vedeam rezolvarea în niciun context. Ieri, azi și mâine, reanalizând, fiecare clipă îmbracă altă formă, iar conținutul parcă-i despins din alte memorii.
Blamăm și invocăm până și justiția divină pentru nedreptățile ce ne “amărăsc sufletul” în viața de elev. Nu percepem cum ei au dreptul să fie așa, să privească așa, să vorbească așa, să reacționeze așa. Însă, de necrezut, aici apar șocul, neliniștea, confuzia: fiecare profesor care-ți trece prin fața ochilor, care-ți vorbește, care-ți zâmbește are o viață a lui, individuală de cea de la instituția de învățământ în care activează.
Profesorii nu au un sistem de tipul smart prin care să se descotorosească de partea lor umană cât timp stau la catedră. Au pregătiri specifice meseriei, pentru a interacționa, preda, empatiza etc. eficient și dezirabil cu elevul, însă, la bază, toți suntem clădiți din aluat uman și toți avem probleme – unii mai grave decât altele. Cu precădere, un dascăl trebuie să îți îndrume pașii, să-ți ofere un cumul de informații pe baza unei programe pe care, culmea, nu o scrie el noaptea pentru a ți-o preda ziua următoare.
Personal, consider că educația, inițial – aici nu mă refer la marketing, “Moromeții” sau Războiul rece – provine din mediul familial, de la anturajul în care activezi, până la deciziile pe care, treptat, începi să le iei de unul singur. Dacă tu tratezi cu respect mama prietenului cel mai bun, care-ți oferă, cu drag, o prăjitură, de ce nu-l poți respecta și pe cel care dorește să-ți ofere unele informații? Fizic, nu e același sentiment, însă, pe viitor, vor pune piatră peste piatră pe zidul cetății tale cognitive.
Aprob și susțin că în învățământ – ca oriunde, de altfel -, există și uscăciuni. Și parcă seacă viața din tine când, prin prisma unor individualități de genul suficiență, vanitate, superioritate, acești oameni te jignesc și/sau umilesc. Sunt tot oameni, merită și ei respect pentru poziție, pentru alte merite proprii, însă, dezbat teoria profesorilor care-ți rămân în suflet, în memorie și, vădit, de la care deprinzi anumite idei, perspective sau ceva – orice – care te-a “mișcat” într-un fel sau altul.
Poate nu toți excelează la unul dintre capitolele carismă, amuzament, frumusețe sau perseverență, însă, fiecare are acel ceva definitoriu. Majoritatea ajung la catedră din pasiune și din iubirea pentru oameni. Un om care nu iubește nu-și va oferi pe tavă părți din sieși. Plauzibil, zic eu.
Contrar opiniei publice – dintre cei prezenți în sală, de obicei -, discuțiile cu profesorii sunt cele mai fermecătoare. Conștientizând că prin experiență i-au trecut numeroase generații, te gândești doar câte perspective, câte puncte de vedere a trecut prin filtrul propriu pentru a ajunge la argumentul final. Deși specializat pe o materie, poate două, poate trei, profesorul are o arie de interes lărgită fiindcă, în viață, totul se leagă de tot și nu numai. Pe lângă asta, așa cum ești tu acolo, au fost și alții: i-a văzut, i-a compătimit, i-a înțeles – în aspecte diferite, în procentaje diferite, însă a fost acolo. De ce pe tine, prezentul, nu te-ar suporta, așa cum concluzionezi, prin prisma unei note nedorite? Întrebarea corectă este “Contează pentru profesor, cu adevărat, nota pe care ți-o oferă în acel moment sau informația cu care rămâi când mediile s-au încheiat?” A mai oferit multe note, ar fi fost prea mare sfera de răutate pentru a nu suporta fiecare câștigător de note mici.
De altfel, profesorii sunt ca polițiștii: te opresc în trafic pentru a-ți vedea anumite caracteristici – în contextul actual, informația. De ce pe tine te va ierta, dar pe următorul va fi nevoit să-l penalizeze? Cu ce ești tu mai mult decât colegul din același an? Cu ce te va bucura acest aspect, acest “câștig”? Așa definești tu “șmecheria”? Trist! În altă ordine de idei, de ce te va ierta pe tine azi, mâine, poimâine, riscând, în viitorul apropiat, să dea explicații cuiva? Pe polițiști îi huiduim în acele momente. Există cazuri când poate chiar ai o problemă, ceva te-a distras de la obiectiv. Ok. Dar cât de des se întâmplă asta cu adevărat și cât de des minți? Exact. De altfel, e doar o notă, viața ta nu depinde de ea și nici nu o va face.
Iubesc profesorii care-și acceptă și valorifică partea umană în fața elevilor, demonstrând că toți, într-un fel sau altul, ne asemănăm. Toți avem nemulțumiri, neajunsuri, idei, opinii. De asemenea, dacă tu vei trata profesorul cu respectul, admirația, comunicarea, sinceritatea și transparența cu care vrei să fii tratat, se vor întoarce toate la tine. General valabil.
În viitor, când tu, isterizatul, nemulțumitul, te vei întâlni cu profesorul pe stradă și-ți vei derula în minte cât de mult îl urăști și, Doamne, cât nu te-a suportat, el, cel mai probabil, se va întreba dacă ai atins succesul pe care ți-l doreai sau dacă îți inițiezi un proiect drag, o familie fericită. Jenant.
Profesorii sunt cum ți-i crești, cum ți-i iubești!
Sursa foto: Pinterest
Maria-Alexandra Minescu 