Portretul lui 2020 e dezolant. Studenția se trăiește pe platforme, în online. Prietenii-ți scriu, ori se evaporă, statornicia se degradează. Familia te sună cu dor, cu grijă, pentru că, cel mai probabil, nu i-ai mai văzut de cel puțin o lună, ori de când ți-au lăsat în fața unei uși, nedeschise de zile întregi, plase cu mâncare și medicamente. I-ai privit pe vizor cum se îndepărtau neputincioși: aveai covid.
La ultimul curs de “Istoria comunicării”, din anul în curs, a venit foarte natural întrebarea “I-ați scris Moșului?”. Mi s-a strâns sufletul și aerul mi-a ieșit complet din plămâni la ultima expirare. M-a lovit. M-am debarasat complet de context și rotițele minții și-au făcut jocul: ce putea să fie atât de incomod? De ce o întrebare atât de firească se simțea atât de nefirească?
Vreau ceva de la Moș? Intenționez, cel puțin, să-i adresez o dorință, un gând, o speranță? Real, anul acesta, nu mi-am dorit nimic material, poate doar simple atracții de ordinul secundelor, efemere și absurde. Nimic concret, nimic plauzibil, nimic să-mi crească nivelul de dopamină din creier. Cu o simplă radiografie fictivă a anului 2020, realizez că nimic nu mă mișcă mai mult decât îmbrățișarea îmbibată cu dor a mamei, zâmbetul fratelui, grija bunicilor, ori mângâierea omului iubit. Nimic.
Am, cel mai probabil, cu mult peste necesarul de bază uman – evident, un aspect subiectiv -, în timp ce, pe un trotuar rece, în decembrie, “luna magiei”, un om al străzii își numără monedele, sperând că poate, poate are de un ceai cald. Îți imaginezi senzația atingerii unui pahar cu ceai fierbinte, când prin haine-ți pătrunde gerul iernii? Ori senzația pe care o simte un copil adormit în lacrimi, flămând, într-o cameră rece, cu alte câteva suflete, înghesuiți într-un pat cu arcuri ieșite?
Realitatea e un aspect subiectiv, fiecare ființă purtând la temelie propriile trăiri și propriile asimilări din exterior. În timp ce un copil nu știe de existența Moșului, dar vrea să afle ce gust are ciocolata, ori altul nu mai crede în el fiindcă însănătoșirea pe care i-a cerut-o anul trecut nu s-a adeverit, tu le distribui link-uri părinților pentru cadourile de Crăciun. Nimic de condamnat, nimic de blamat. Nimeni nu e responsabil pentru destinul altcuiva, pentru alegerile altcuiva. Nu trebuie să ne simțim vinovați pentru ce ni s-a oferit la naștere. Subliniez doar contrastul tragic. Metaforic vorbind, prăpastia dintre scenarii e inimaginabilă și, adesea, se mai construiesc poduri, însă, fără o mobilizare colectivă, timpul le șubrezește, până la rupere. Astfel, rămășițele podului vor rămâne doar mărturia încercării, a dorinței de evoluție, a intenției.
Dacă aș reconsidera propunerea de a-i scrie Moșului, i-aș cere, întâi și întâi, sănătate pentru toți ai mei și pentru toți ai voștri. Când ai crezut că toată viața ta este programată, pandemia s-a simțit ca un duș rece, dar cu precădere ca un pumn în coaste. Când oameni mor în jurul tău, ori rămân cu sechele fizice și psihice, cariera încă e nucleul vieții tale? Când îți e frică pentru viețile celor pe care îi iubești, chiar mai contează următorul gadget? Îndoielnic răspuns, pe principiul că fiecare individ își are propria realitate, bazată pe propriile-i filtre.
Crăciunul nu este despre material: obiectele se devalorizează la secundă și se degradează prea repede. Vreau putere și speranță pentru cei care, de la zi la zi, își târăsc clipele, blestemând divinități pentru soarta nenorocită. Vreau ca bunătatea celor din jur să se reverse peste ei, nu doar azi, nu doar de Crăciun, ci zilnic. Vreau șanse pentru cei categorisiți ca fiind pierzători, de ei înșiși, ori de cei din jur.
Pentru mine, de la Moșul, aș cere putere fizică. Puterea raționamentului, a empatiei, a altruismului, a conștientizării mi le trag din iubirea pentru cei din jur, din grija pentru ei, din frica de a nu-i pierde. Iubirea e motivație, tărie, cu toate că, zi de zi, ne subestimăm propria puterea sub toate formele ei. Încrederea de sine se construiește și trebuie însușită, nu căutată în alții.
De la oameni, de la fiecare în parte, am o dorință veșnică, izvorâtă din vinovăție și dor: sunați acasă! Pe moment un aspect banal, sunatul, un fapt cotidian, atât de comun și deloc prețuit. Totuși, când ce-ți rămân sunt imaginile din mintea ta și trei poze vechi, vocea de la capătul firului ar însemna cât viața ta toată. La un moment dat, cu toții vom aștepta pe ecranul telefonului un nume care nu va mai apărea. Și atunci se va instaura regretul.
Moșule, totuși, de Crăciun vreau să mă îmbrățișeze în vis, fix ca în copilărie și să-i mai văd ochii zâmbind de bucurie. Atât!
Sursă foto: Pinterest
Maria-Alexandra Minescu 