Debordăm a scepticism când vedem situații și situații, parc-am știi exact ce turnură are să aibă viața unui om, unde a greșit – exact ora, momentul, clipa – și ce alternative are de pus în balanță. Știm, totuși, ce frică-i împinge aerul din plămâni? Ce durere i se revarsă printre pleoapele strânse? A câta zi fără răspuns i se scurge din calendar, picurându-i amărăciune pe dușumea?
An de an, o căutam cu privirea printre toți părinții mândri de prestațiile micilor lăstari. An de an, grădiniță, școală primară, știam că nu va fi acolo, dar parcurgeam fiecare chip în căutarea ei. Așteptările-mi ședeau timide într-un colț al minții și eu doar le alimentam. Țin minte că îmi întrebam adesea bunica, în drum spre grădiniță, când are să se întoarcă. “Mâine” ori “poimâine” erau cele mai la îndemână răspunsuri. Ce însemna “mâine” pentru un copil de 6 ani, plin de dor și de dorință? Însemna o zi de parcurs cu puterea minții un scenariu al revederii: marea așteptare, drumul spre autogară, căutarea, ea. Dar acel “mâine” nu avea să fie chiar mâine ci, cel mai probabil, peste 6 luni. 6 luni pline de alt și alt “mâine”.
Aud des prea sigura afirmație “Eu nu mi-aș putea lăsa copilul…” ce, cu sinceritate, se soldează cu un soi de iritare din partea mea. Nu ți-ai putea lăsa copilul să ce? Să te întrebe când vei avea bani să ii cumperi o nouă pereche de ghetuțe în prag de iarnă? Să privească admirativ, cu o dorință vădită, hăinuțele celorlalți copii? Să îți ceară rugător un dulce când ultimii tăi bani s-au dus pe facturi? Să te întrebe dacă vă permiteți rechizite pentru noul an sau chiar mâncare pentru noua zi? Ori aceste întrebări te macină? Oare e posibil? Indubitabil există și mai rău.
Câți s-au pus, realmente, în pielea unui om care-și pierde tinerețea prin străini, la mii de kilometri de copii, pentru ceva ce statul român n-a putut să-i ofere: un trai decent? Câți au simțit emoția revederii prin ecranul unui telefon mobil, unui calculator, unei tablete? Acum câțiva ani buni îi puteam vedea chipul mamei o dată pe săptămână, sau nici atunci, și să-i aud vocea de vreo două ori pe săptămână, sau nici atunci. I-a fost ușor? A întrebat-o cineva vreodată ce gând are înainte de somn? De unde își trage puterea? S-a îmbogățit? Niciodată! Câți au blamat părinți înstrăinați, la muncă? Prea mulți!
Le băgăm oamenilor cu pumnul pe gât patriotismul, argumentând că e cea mai de preț valoare a omului. Dar câți știu ce gust are patriotismul la masă străină, când copilul tău e hrănit în țara lui de un alt stat? De ce să forțezi un om să creadă în comunitate, când el se simte alungat din casa lui? Fiecare-și cunoaște povestea și ce-l impulsionează. Argumentele ce deschid uși sunt cele pașnice, pline de compasiune și alternative. Impunerile și sugestiile cu iz de sfidate vor pune gratii minții.
Astfel de sacrificii, ce pentru alții reprezintă lipsă de simț matern/patern, uneori au crescut copii și au pietruit drumuri. Alteori au împins copii în anturaje toxice și au răcit relații. Părintele devenea bancomat. Familia devenea platonică. Simțul răspunderii, rușinea, iubirea, dorul și deprinderea de a fi autodidact au clădit oameni mari, acolo unde și-au avut locul.
O potențială percepție comună se dizolvă în secunda în care realitatea ta, unde munca pe care o prestezi este suficientă unui trai decent, se separă de realitatea celui care Dumnezeu știe ce va pune diseară pe masă și mâine cu ce va plăti medicamentele. Atunci, la răscruce, fiecare va fi conștient de propriile-i posibilități, ceilalți rămânând un ecou presant.
Ai grijă când mai judeci un părinte ce a luat calea străinătății, s-ar putea noapte de noapte să-i plângă ochii de dor și ziua următoare să muncească cu gândul la copiii lui: azi copii, mâine adulți în devenire, poimâine absolvenți. Oameni de toată isprava, fiindcă el le-a făcut puțină pârtie în viață.
Sursă foto: Pinterest
Maria-Alexandra Minescu 